L-am lăsat pe Realdo în pasajul de la Unirea, cu căștile în urechi și cu Bono strigând în ele: Hello, hello / We’re at a place called Vertigo.. Merge încet cu mulțimea turbionară, pe lângă zidul tapetat cu plăcuțe ceramice, varianta underground, de proastă calitate. În lumina impersonală a neoanelor, ființele care se vânzolesc într-o parte și-n alta au oricum fețe cadaverice, imposibil de disimulat în zecile de minute cărora li se spune toaleta de dimineață.
În fiecare zi dată de Dumnezeu, de luni până vineri, îmi târăsc oscioarele prin galeriile Bucureștiului, în drum spre multinaționala care-mi dă suficienți bani încât să cumpăr, să consum, să mă abrutizez și suficiente bătăi de cap ca să nu mai am timp de mine, de scris, de iubire, de viață. În fiecare zi mă îmbulzesc printre alte trupuri obosite care aleargă bezmetice spre nicăieri.
Spre nicăieri? Depinde cum privești lucrurile. De îndată ce metroul oprește în stație, se găsesc mereu trei-patru indivizi care-și pun spiritul de competiție la treabă și o iau la fugă pe scări, să fie primii la capătul treptelor, să evadeze din pluton, de parcă sus i-ar aștepta un ovul pe care să-l fecundeze. Oamenii ăștia nu aleargă fiindcă întârzie la servici sau pentru că au prea multă energie neconsumată. O fac pentru că doar asta știu. S-a născut o nouă specie de ogari ce gonesc după un vânat imaginar. Au kerosen în sânge, își fac topuri și piramide ale mereu altor idealuri materiale – întotdeauna materiale, au o viață ca un clip, ca o pauză publicitară în care te duci să te ușurezi, îți mai iei o cutie de bere și punga cu chips-uri. Dar când te așezi din nou pe canapea, ai uitat deja la ce film te uiți sau în ce film joci.
Culcă-te, nevastă-ta e și ea oricum obosită, fiindcă are grijă Big Brother să n-aveți vreme nici de regulat în timpul săptămânii. Mașinăria corporatistă nu încurajează explozia demografică, iar ideea de muncă peste program are atașate zdrăngănelele consonante ale carierei promițătoare, promovărilor ce așteaptă după colț, ș.a.m.d.; de-aici vine scena idilică de dormitor postmodern, cu el, ea și un laptop. Dormi, iubito, eu trebuie să termin prezentarea asta pentru mâine.
Pentru spermatozoizii disperați care aleargă prin canalele seminale de la metrou, scările rulante nu sunt decât o modalitate de a alerga mai repede. În mod normal, pe scările rulante ai timp: să scrii un sms de bună dimineața femeii tale; să vezi în medie trei femei frumoase coborând pe parte cealaltă (asta dacă nu ai cui scrie sms); să citești fix cinci rânduri dintr-o carte; să închizi ochii și să-ți aduci aminte visul de azi-noapte. Ei (spermatozoizii), nu. Ei se grăbesc, se enervează pe fraierii care staționează “neregulamentar”, dau din coate, stârnesc busculade și – cel mai important - nu se uită niciodată înapoi, la propriu și la figurat. Fiindcă cine știe, poate mâine răsare soarele și pe strada lor; poate n-o să mai trebuiască să călătorească cu metroul, poate vor fi posesorii fericiți ai celei de-a unmilionpatrusuteșapte’ș’cincidemiioptsutetrei’ș’asea mașini care sufocă/ strangulează/ gâtuie/ afumă/ decibelizează până la imbecilitate și împute iremediabil capitala mândrei țări.
Mulțam fain, eu nu vreau așa ceva. Sunt mulțumit cu micul meu secret: ai nevoie de patruzeci și două de ore de nesomn ca să poți visa în sfârșit ceva, după luni de zile de somn mort, neproductiv. Ai nevoie de extenuare, de oboseală extremă ca să poți încerca măcar, cu degetul înmuiat în roua unei viziuni, delirul șamanic, Ideea care străpunge ca un burghiu cu cap widia straturile cheratinoase ale monotoniei. (Azi-noapte, primele vise după o sută de nopți; primul, cu tata trecând cu doi cai de căpăstru prin vadul Begăi și unul prăbușindu-se peste el și împroșcând stropi mari în apa înspumată, cu inima mea bătând nebunește, la limita treziei, fiindcă nu știu dacă tata e bine sau a pățit ceva; și al doilea vis – avatarul meu Hugo, într-o bibliotecă închisă în care a intrat cu chei potrivite ca să fure cărți, descoperind ascunsă într-un volum vechi și prăfuit despre ultimul rege al Abisiniei, poza viitoarei lui iubite).
Ai nevoie de toate astea ca să vezi, în drumul de trei minute de la gura de metrou până la birou, că primăvara a venit și pe bulevardul Preciziei din București, explodând după o ploaie de două zile. Liliacul din curtea firmei, unde în fiecare dimineață îmi beau cafeaua treiînunu și îmi fumez prima țigară, bâzâie de albinele ce trimit mesaje de dragoste de la o floare la alta. Trunchiurile subțiri ce formează tufișul de liliac au probabil zeci de orgasme pe minut, în forfota asta polenizatoare. Iar eu mă duc înapoi în cușca-birou cu inima grea, dar îmbătată de mirosul verde-fraged al primăverii ce dă pe-afară. Poate e semnul că o iau de la capăt. Poate o să mă las naibii să scriu, poate o să mă pot culca la șase dimineața în loc să mă trezesc la ora aia, poate o iau pe B. și pe Ștef și fugim departe, poate o să pot pune în frâul hârtiei toate nebuloasele astea în care nu mă mai știu descurca, dar fără care aș fi gol ca o carcasă crăpată, pe care o arunci ca să o schimbi cu alta mai colorată și mai strălucitoare. Poate…